Un caftan pentru Don Quijote

Drept cadru general al discuţiei noastre propun o poetică a traducerii. După părerea mea, această disciplină – al cărei teritoriu încalcă (ba chiar „încalecă”) domeniile lingvisticii teoretice şi aplicate, teoriei literaturii şi creaţiei literare – se pliază pe modelul actului comunicării. După cum se ştie, actul respectiv implică un producător de mesaje, mesajul sau textul produs şi un receptor sau lector (care arareori e unul cu totul pasiv; cel mai adesea el exercită funcţia de interpret al mesajului ori textului).

Să observăm acum că procesul traducerii este compus de fapt din două acte de comunicare înlănţuite, dintre care primul se desfăşoară în spaţiul limbii şi culturii de plecare, adică al Limbii sursă, iar celălalt în sfera limbii şi culturii de destinaţie, altfel spus a Limbii ţintă. Traducătorul reprezintă veriga de legătură dintre cele două segmente, căci lui îi incumbă atât lectura şi interpretarea textului sursă, cât şi producerea textului ţintă.