Făt-Frumos din lacrimă · Frumoasa lumii de Mihai Eminescu (eBook)

Pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele și fața unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul și sf. Petre. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele și limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâșiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă și și spălă fața sa cea sfântă și luminată și mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi șezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer și sfântul Petre ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petre: „Doamne, fă ca acest izvor să fie ce a fost mai înainte”. „Amin!” zise Domnul, ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul și copacii și Făt Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat, și pe sf. Petre, care, mergând în urma lui și învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa și i făcea lui Făt Frumos din cap. Făt Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul sf. Petre se risipi în depărtare, și nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului, aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât dacă soarele n ar fi fost în amiezi, ai fi crezut că soarele apune! El înțelesese minunea învierii sale și îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc