De la Marea Unire la România Mare (eBook)

Centenarul Unirii ne‑a găsit nepregătiţi. N‑am avut la dispoziţie decât 100 de ani, doar un secol de la Marele Război, timp în care ar fi trebuit să apărăm tot ce‑au cucerit, cu sângele lor, străbunii noştri. Dar n‑am făcut‑o. România Mare a durat numai din 1920 până în 1940.
Duşmanilor României Mari le‑au ajuns însă doar 20 de ani pentru a se pregăti ca să ne atace din toate părţile, cum au făcut‑o în Marele Război. Şi au repornit atacul, aşa cum sunt ei obişnuiţi s‑o facă, în haită, având şi câte o căpetenie dominantă, de re­gulă germană.

O conspiraţie a foştilor învinşi, s‑ar pu­tea zice, care, obsedaţi de bătăliile pierdute, tot încearcă să le refacă, considerând că au fost bătuţi pe nedrept. Şi le încearcă chiar cu riscul de a fi bătuţi din nou, şi chiar de a fi bătuţi şi mai rău.
Depinde însă şi de adversari, de vechii câştigători, care, dacă reintră în „somnul cel de moarte”, riscă să piardă sau chiar să ce­deze fără luptă, cum a făcut‑o România în 1940, după două decenii de dormitare. Dar au păţit‑o şi Franţa şi Anglia, şi era s‑o pă­ţească şi America, dacă nu se trezea la timp, după celebra bătaie primită de la japonezi, la Pearl Harbor, în 1941.
Oricum, românii n‑aveau nevoie de ase­menea şocuri, căci puteau să prevadă multe prin simpla repetare a unor scenarii. Dacă se întrebau, de exemplu, ce căuta oare arma­ta germană condusă de faimosul Macken­sen, zis şi „Cap de mort”, prin România, şi afla, după 20 de ani, că era considerat un premergător al extinderii către Răsărit a Germaniei (Drang nach Osten) chiar prin celebrele corpuri de armată Totenkopf, ar fi putut să înţeleagă ce ne pregăteau germanii, aliaţi cu ungurii şi cu bulgarii ca în vremuri­le lor bune dinainte de 1918.
Şi toate acestea se făceau la vedere, în timp ce la noi era desfiinţată Liga antirevizi­onistă care semnalase pregătirea de război a Ungariei şi a Bulgariei, şi a Rusiei Sovietice şi, mai ales, a Germaniei. Dar pe la noi se făceau chermeze şi parcă intraseră toate că­peteniile în „luna pisicilor” cu politicieni cu tot, care mieunau de pe acoperişurile Parla­mentului, până când l‑au scos din sărite pe Regele care l‑a şi desfiinţat, lăsându‑i să se omoare între ei în plină stradă.

În câteva luni de „chermeze” România a pierdut, în 1940, aproape tot ce câştigase în Marele Război. Dar a mai venit un război, cu pierderi şi mai grele în vieţi de oameni şi în avuţie naţională, şi tot n‑am învăţat că lumea este condusă de zeul Ares al Războiu­lui, originar din Traco‑Geţia, a cărui muzică preferată este zăngănitul armelor.
Şi ne‑a prins Centenarul Marelui Răz­boi tocmai acum, când nu mai avem armată, şi nici arme, şi nici gloanţe, când toţi vechii noştri duşmani se înarmează, când toţi veci­nii se uită la România ca vulturii şi corbii la căprioara rănită. Când se vorbeşte din nou despre reîmpărţirea lumii şi aşteptăm cu groaza în suflet să vedem de partea cui vom nimeri, cine va juca la zaruri ce a mai rămas din România Mare!?
Da, nu prea suntem pregătiţi la Cente­nar, dar fiindcă tot ne‑am obişnuit cu som­nul, cel puţin s‑o facem pe‑ndelete şi să vi­săm la vremurile acelea frumoase, menite să le cânte „cronicarii şi rapsozii”, când, vorba cântecului, „am dat mână cu mână” pentru visul de secole al Unirii. Şi, dacă n‑au făcut‑o istoricii noştri, ocupaţi cu alte treburi, s‑o fa­cem noi, aşa cum credem că ar fi de cuviinţă, aducând cinstirea cuvenită celor care şi‑au dat viaţa pe Drumul Eroilor Patriei Româ­ne, care a început atât de frumos cu trecerea Carpaţilor şi cu întâlnirea fraţilor şi, după multe jertfe cumplite, luptând singuri contra atâtor duşmani: austrieci, unguri, germani, bulgari, turci, ucraineni şi ruşi, au reuşit să se întoarcă victorioşi acasă pe sub Arcul de Triumf, care ne‑a şi rămas în amintirea lor.

Slavă Eroilor Patriei Române!