Ființa însăși este un soi de palimpsest; da, ființa seamănă enorm cu acele manuscrise antice (papirusuri sau pergamente), de pe a cărei suprafață textul liminar era omis, șters, în locul acestuia, ca în Egiptul Antic sau în Evul Mediu, fiind scris altul.
Ce rămâne dintr‑o experiență fastă sau traumatizantă, după ce aceasta pare uitată și peste ea, timpul, istoria, divinitatea sau oamenii din imediata proximitate scriu alte experiențe? Dacă reușești să proiectezi în afară măcar o fărâmă din împărăția ideală așezată în inima ta de la naștere (inima fiind și un lăcaș al „lumii de vis a ideilor eterne” – C.G. Jung), cred că ai o șansă să fii… salvat… era să scriu, dar cuvântul exact în acest context este, totuși, vindecat. Și în acest sens, ți se dau semne, extrem de important fiind să citești cartea lor încet, fără grabă, respirând adânc. / Aura Christi
„Geniul inimii e arhitecturată treimic şi e, de fapt, o epopee lirică de profundă căutare ce, după opinia mea, nu s-a putut structura decât într-un timp interior îndelungat, care arată că Aura Christi nu are egal, la noi, nici un poet din actualitate. Filonul epic ascuns, copleşit de liric şi de dramatic, iată ce face complexitatea acestei cărţi mărturisitoare. E un dialog neistovit cu sine şi cu văzduhul, cu florile şi cu cerul, cu Tatiana şi Evgheni Oneghin, cu Alioşa şi Ivan Karamazov, cu stejarul, cu Marx şi Lenin, Stalin şi Marmeladov, cu nopţile surorile, cu Nietzsche şi cu infernul, cu noaptea şi cu Antigona, cu Orfeu şi Euridice, cu Kipling şi Porfiri Petrovici. (…) O adevărată Carte a Cărţilor Inimii putând ilustra şi spusa lui Pascal că «inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte», dar şi extraordinara alegere a lui Mihai Eminescu: «Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om»”. / Theodor Codreanu
„Geniul inimii de Aura Christi este un dialog de excepţie între om şi divinitate, între cer şi pământ. Prin viziunea sa pătrunzătoare, exuberanţa de idei, fineţea, gingăşia şi limba plină de forţă şi tensiune, autoarea ne‑a dezvelit un suflet pur, candid şi arzător, care, de altfel, într‑o lume contemporană, cu pluraritatea‑i valorică, ocurenţa zilnică de conflicte şi anxietate, ne alină şi ne alintă inimile, ca o adiere pe vară; e ca o lumină în beznă şi un prilej de ardere de tot, de renaştere, dătătoare de căldură pe gerurile iernii. Implicaţiile filosofice ce reies din acest roman în versuri, Geniul inimii, îi atribuie, fără îndoială, profunzime, astfel încât romanul acesta în versuri poate fi trecut în rândul valorilor rar întâlnite atât în literatura română actuală, cât şi în literatura universală.” / Ding Chao (China)
„Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj «mioritic». Geniul inimii are originalitate şi forţă. (…)
Geniul inimii pare o gigantică rocă aşezată într-o câmpie: nu seamănă cu nimic.” / Virgil Nemoianu
Am încercat să mă transform într‑un fag și să mă apropii de Aura Christi, dar fagul ei se transformase deja într‑o pădure”. / Lin Jiangquan/ Lam (China)
„Aura Christi reușește să creeze o operă de rezistență lirică, demnă de marile tradiții poetice europene. Într‑un peisaj literar dominat de relativism și minimalism postmodern, acest volum vine ca o liturghie poetică – gravă, verticală, frumos rânduită – la marginea unui abis care nu ne va înghiți atâta timp cât rămâne un singur cuvânt rostit sub semnul adevărului.” / Christian W. Schenk (Germania)






















europress –
Maria-Ana Tupan
Care este ipostaza Aurei Christi din Orbita zeului, aleasă de traducătorii versiunii engleze – un universitar american, Adam J. Sorkin, şi altul român, Petru Iamandi – ai unui volum apărut anterior în greacă, italiană, ebraică, spaniolă şi chineză?
Au şi tropii istoria lor. Dacă o metaforă ar fi o imagine, sensul ei ar fi acelaşi în oricare context. Ea pare să fie însă mai curând un arc voltaic, o descărcare variabilă de energie semantică. Desenul din covor, de exemplu, este un trop care ne trimite cu gândul la doi autori americani despărţiţi de nici două decenii calendaristice între moartea unuia şi naşterea celuilalt, dar a căror poetică se schimbă radical în trecerea de la modernism la postmodernism. Pentru romancierul Henry James, desenul din covor, titlul unei proze scurte, este structura de sens ce ţine laolaltă întreaga masă de fire, delimitând în urzeala omogenă o figură completă şi autonomă. Dimpotrivă, criticul deconstrucţionist J. Hillis‑Miller, în eseul astfel intitulat, argumentează că orice figură este un traseu aleatoriu şi provizoriu în urzeala ce conţine potenţial numeroase figuri.
Mai multe:
https://bit.ly/3soOeBw