În voia luminii

Lidia Lazu semnează o poezie delicat-confesivă, parcelată pe momente distincte, cu o structură de jurnal. Deşi termenul structură e oarecum inadecvat acestei materii de frăgezimi ce se transcriu ca atare, fără grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stânjeni fluiditatea, evanescenţa.

Fiinţa respiră neconstrânsa de nimic, supusă doar clipei, incantaţiei tranzitoriului. Aşteptările sale sunt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intens uimirile, dezvoltându-le fin imaginativ…

O atare autoscopie fantezistă este rodul unei virtuozităţi a simplităţii. Coeziunea textului se produce în jurul acestei neputinţe de a accepta ordinea pragmatică, meschinăria, în numele unei candori funciare.

La polul opus criticismului luciferic, poeta se dăruie lumii nu doar prin contemplaţie, ci şi printr-un soi de automatism existenţial, lăsându-se în voia lui, sublim lipsită de voinţă.

Ceea ce e o morală a extazului.