Proză – Marina Ţvetaieva

Marina Ţvetaieva se distinge printr-o scriitură accentuat personală, nu numai în poezie, dar şi în proză. Este vorba de stilistica ei nervoasă, abruptă, sincopată, chiar şi ortografic inconfundabilă, cu multiple linii de pauză ori intercalări neuzuale de paranteze, exclamaţii şi altele. Care să fie, deci, cuvântul nimerit pentru a surprinde particularitatea acestei creaţii? I-am spus: stare patetică. Îi pot spune: stare febrilă. I-am spus: radicalitate. Îi pot spune: frenezie. Şi viaţă, şi opera Ţvetaievei febricitează. Ele repudiază, fără încetare, situaţiile medii, mediocre, cotidiene, cuminţi.

[…] Dacă excesul poate periclita viaţa, excesivul poate salva arta. Excesivul e aici o supralicitare a dăruirii, o hipertrofie a ataşamentului. Ţvetaieva smulge arta din strâmtorările ei, ale Ţvetaievei şi ale artei. E ca o hiperbolă a omului, ca o dovadă a demnităţii recâştigate: prin arta subumanul trece în sublim.

Crezând în artă, Țvetaieva crede în umanitate, în şansa nemuririi ei palpabile. Dar transgresarea morţii ea o stoarce din vecinătatea morţii; dintr-o viaţă neîncetat periclitată de absolutismele ei.
Viaţa nu e trăită pe măsura artei, s-o obligăm la nemăsurare! – ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.