Pachet serie de autor Aura Christi nr. 2

Pachet serie de autor Aura Christi nr. 2:

Nietzsche şi Marea Amiază
Citindu-l, recitindu-l pe Nietzsche, citind şi recitind nietzscheenii, dostoievskienii, mă recream, mă remodelam, strunjindu-mă pe mine însămi şi, în acelaşi timp, mă reapropiam altminteri, de fiecare dată, de continentul Nietzsche, iar în timp probabil, iarăşi şi iarăşi, mai rapid – prin intermediul celui care l-a creat pe Zarathustra – de mine însămi. Scrierile mele, romanele, poemele, eseurile se află, volens nolens, sub auspiciile dionisiace ale acestui scriitor spre care mă harponează, instinctiv, de bună seamă, şi voinţa de a deveni ceea ce sunt: poet. Un poet care propagă un soi de stranie religie a viului, în esenţă de neexprimat, o religie-mit de sorginte nietzscheană, construită pe un exces de personalitate.

(…) Boala, cu un pic de noroc, poate fi pintenul dat de un nesfârşit zeu răutăcios şi perspicace în bolgiile luminoase ale destinului. Întâlnirea mea cu acest spectacol de un dramatism randiose – care este Nietzsche – din întâmplare cred că s-a transformat în destin. Da. Şi totodată în voinţa de Destin.
(Aura Christi)

Am terminat de citit cu înfrigurare Nietzsche şi Marea Amiază (oricum, verbul «a citi» nu sintetizează decât imperfect efortul sinestezic pe care-l necesită o carte atât de complexă şi de bogată în idei). La un prim nivel, volumul poate fi lecturat ca un impresionant catalog al «marilor teme» din literatura europeană (germană, franceză, engleză, rusă, română), aceea înrudită, direct sau indirect, cu suflul zarathustrian al fostului profesor de la Universitatea din Basel. La un nivel secund însă, mult mai profund şi mai semnificativ, el este un elogiu excepţional adus vitalismului injectat de solarul divin, reflectat magistral prin textele unor Berdiaev, Şestov, Kierkegaard şi mai ales Nietzsche. Filiaţia cea mai puternică şi mai transparentă care îmi vine în minte după parcurgerea paginilor tale este Rudolf Otto: deşi nu are nevoie să-l citeze niciodată explicit, cartea este infuzata de conceptul de «numinos», acel sacru inefabil intuit de teologul german în lucrarea sa capitală, Das Heilige. Te felicit pentru acest volum, exemplar în toate sensurile, şi sunt convins că oamenii cărora li se adresează nu vor mai fi aceiaşi după parcurgerea sa.
(Cătălin Ghiţă)

Sfera frigului
„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.”
(Nicolae Balotă)

„Mignonă şi bătăioasă, cheltuind pasionalitate, războinică în pofida fragilităţii, împrăştiind texte curajoase pe care amicii internauţi nu ezită a le califica «dinamită curată», supărând pe mulţi, scriind febril, asumându-şi riscurile Balcaniei («linşată», pedepsită, izolată etc.), Aura Christi, citând vorbele «atroce» iubitului Nietzsche, vrea să devină ceea ce este: poetă. (…) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantaţie adumbrită, cerebrând «viaţa de vis», testând – prin «poemele de iubire» – temele grave (relaţia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide că, doar povestită, viaţa e trăită. Mulţi dintre exegeţii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. Penetrantă, Aura Christi a avut şansa de a fi fost văzută în mediile bucureştene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau şi în tenacitatea autoconstrucţiei, promovând – programatic – «ruptura».”
(Adrian Dinu Rachieru)

„O surpriză de mari proporţii ne face Aura Christi, cu suita ei de psalmi scrişi parcă de o soră până acum necunoscută a fraţilor Karamazov. Prolificitatea autoarei, care te face să te gândeşti automat la improvizaţie şi superficialitate, este, dimpotrivă, în mod paradoxal, expresia unui patetism abisal, a unei căderi în transă. Fiecare vers are rezonanţă în sufletul cititorului, ca o propoziţie rostită sub bolţile unei catedrale.”
(Alex Ştefănescu)

Cercul sălbatic
„Viaţa cotidiană este transferată în interioritate, iar tensiunile generatoare de suspans sunt direcţionate către aceeaşi nevoie urgentă de a deveni. Eroii Aurei Christi sunt făpturi aflate între lumi, între vârste, între maluri.”
(Irina Ciobotaru)

„Intenţia vădită a autoarei este aceea de a explora personajele până în adâncul firii lor, astfel încât nu acţiunea să stea în prim-plan, ci caracterele.”
(Bogdan Mihai Dascălu)

„Corpul romanesc conţine originalitate şi – cel mai mare câştig – un timbru numai al său. E inclasificabil, în termenii triadei manolesciene doric-ionic-corintic. Dar, spre deosebire de alte scrieri tinere, îi face să zvâcnească pe toţi trei.”
(Nicoleta Sălcudeanu)

„Un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”
(Nicolae Balotă)

„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.”
(Constantin Ciopraga)

„Poate aici este imensul merit al Cercului… M-a supus unui exerciţiu deloc facil de a formula motive pentru care merită să trăieşti. Şi nu în faţa unui om care urăşte viaţa, năuc, sau e dezgustat de ceea ce i se pare a fi viaţa. Ci în faţa acestei fete-femei, Diana, care caută profund sensul, care iubeşte florile, apa, arta. Atât de plină de viaţă e creatura aceasta a ta, încât preaplinul acesta o consumă şi o aruncă în moarte. Diana arată că nu e simplu să trăieşti la altitudinea aceea uriaşă a foamei de viaţă, a puterii uriaşe de a trăi. Setea ei de viaţă şi frumuseţe şi linişte o expune, o face fragilă… Naufragiul ei e produs de apele grele şi urâte ale unei lumi neatente, nepăsătoare până la agresiune fizică… O lume de fiare, în care nimeni nu oferă protecţie puilor. O lume hulpavă, în care fluturii şi puii de căprioare sunt răpuşi, înghiţiţi, ca şi când… Poate pentru asta s-au născut… Poate Dumnezeu îi cheamă la el… Sau poate nu! Poate o imensă responsabilitate ar trebui luată pe umerii mei şi nu numai ai mei! Poate că oamenii frumoşi, ca Diana, au o forţă nebănuită în fragilitatea lor. Poate că nimic nu se poate face pentru adolescenţii care aleg moartea… Poate nimic nu se poate face împotriva morţii…”
(Irina Ciobotaru)

Grădini austere. Conţine CD Audio
„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.”
(Nicolae Balotă)

„Aura Christi este cea care posedă cel mai profund sensul tragicului. Discursul său liric, de o forţă verbală şi imaginativă excepţionale, nu evită pathosul.”
(Sorin Alexandrescu)

„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.”
(Constantin Ciopraga)

„Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au «prins» foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă, fără să cazi (din fericire) în ceea ce se cheamă «poezie religioasă». E un instinct păgân care te fereşte de o excesivă «creştinare» a poeziei chiar şi în Psalmi.”
Leon Volovici (fragment dintr-o scrisoare)

„E simplu: îl văd pe Dumnezeu ca pe un partener de dialog, cu care mă cert nu rareori. Citesc adesea serile din Noul Testament mai ales; ei, şi atunci începe fierberea… Nu prea merg la biserică decât atunci când simt imperios nevoia – adevăr pentru care Mama de pildă mă ceartă câteodată. Duc biserica mea cu mine; aşa pot să mă rog oriunde, oricând. Spre deosebire de Cioran, eu cred că nu Diavolul a făcut lumea, ci Dumnezeu; doar că spre sfârşitul Facerii a obosit un pic; se întâmplă întrucâtva ca într-o proză a lui Rilke, în care cele două mâini ale Domnului se iau la întrecere şi se pare că stânga profită de oboseala dreptei… Mă şi întreb uneori, pe urmele lui Unamuno: cine sunt eu să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că lumea în care trăim e aşa cum e? (Are dreptul, oare, o gânganie să-şi aroge obrăznicia de a se ciondăni cu El, cu nimeni altcineva decât cu El?!!) Şi tot ca Unamuno, invocându-l pe Oberman, îmi răspund: da, căci pentru lume, pentru univers eu sunt nimeni, nu însemn nimic, pentru mine însă sunt totul.”
„Grădini austere a stat – da, incredibil – în sertarele câtorva edituri circa şapte ani; ani de izolare atroce, de singurătate dorită, iubită, hulită şi, iar şi iar, iubită… E un volum publicat după o perioadă de secetă, când mi se părea – până la o neagră manie! – că nu voi mai scrie niciodată poezie… Nici cartea de debut n-am aşteptat-o atâtea… secole. E un volum care a circulat pe internet, prietenii trimiţându-mi mesaje, scrisori, cronici ad-hoc despre cartea mea de psalmi în răspăr.”
(Aura Christi)

„Faptul că Grădinile austere au trecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulburare de zile aurorale. Nu m-am putut abţine şi am citit câteva poeme. N-am mai putut apoi s-o las din mână. M-a învăluit şi m-a luat pe sus cutremurata spiritualitate vitală care străbate versurile. Asta nu mi se întâmplă prea des, citind poezie contemporană”.
(Zoltan Terner)

„Dintr-un presupus outsider al generaţiei ’90, Aura Christi ajunge o figură pregnantă a congenerilor ei, recuperează teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasă.”
(Mihail Gălăţanu)

„Mignonă şi bătăioasă, cheltuind pasionalitate, războinică în pofida fragilităţii, împrăştiind texte curajoase pe care amicii internauţi nu ezită a le califica «dinamită curată», supărând pe mulţi, scriind febril, asumându-şi riscurile Balcaniei («linşată», pedepsită, izolată etc.), Aura Christi, citând «vorbele atroce» ale iubitului Nietzsche, vrea să devină ceea ce este: poetă. (…) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantaţie adumbrită, cerebrând «viaţa de vis», testând – prin «poemele de iubire» – temele grave (relaţia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide că, doar povestită, viaţa e trăită. Mulţi dintre exegeţii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. Penetrantă, Aura Christi a avut şansa de a fi fost văzută în mediile bucureştene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau şi în tenacitatea autoconstrucţiei, promovând – programatic – «ruptura».”
(Adrian Dinu Rachieru)

Foamea de a fi
„Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile către un tânăr poet.
Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”
(Nicolae Balotă)

„S-a constatat încă o dată o matură stăpânire a mijloacelor, un timbru aparte, original, în corul tinerei poezii şi, mai ales, o frumoasă ambiţie de a modela, de a uza de o întreagă gamă a tehnicii poetice în contrast curajos, aş zice, cu unii poeţi sau poete ale celei mai tinere generaţii lirice ce uneori îşi diluează inspiraţia şi temele personale într-un manierism ce frizează moda sau teribilismul literar. Cele doua teme ale volumului – «regalitatea şi deificarea» – prin patosul reţinut, printr-un cult aproape clasic al formei, trădează orizontul, anvergura ideatică a autoarei ce încearcă cu succes în acest volum să propună nu numai teme originale, dar să integreze în arta ei poetică modurile clasice ale bunei şi marei poezii româneşti şi universale.”
(Nicolae Breban)

Casa din întuneric
„Romanul e captivant, bine scris, în ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat de către un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski făcute în profunzime, temeinic. În consecinţă, e un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie; fireşte, maniera aceasta de lucru le poate părea ca fiind „depăşită” deconstructiviştilor, nuanţe ludice, postmoderne apar aici mai rar, însă obligaţia cronicarului este în primul rând aceea de a se mula pe intenţia constructiva a textului, adecvându-i-se interpretativ, fără a o întinde într-o direcţie străină sintaxei sale explicite, pe care textul nici nu a dorit-o, nici n-a transpus-o în materia sa imagistică.

Strict tehnic, ne aflam în faţa unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de iniţiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâşietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de maşina pe Valea Oltului, se afla în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, şi îşi fixează întreaga afecţiune pe fiinţa compensativă a bunicului, Grig, mort şi el spre sfârşitul romanului, şi pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie şi „tată-surogat”, căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – şi formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-şi-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescenţă internă a propriei sale fiinţe.”
Ştefan Borbély, Contemporanul, nr. 7, 2009

Marile jocuri
Un roman al crimei, al dezmăţului şi al erotismului maladiv, eşuând – în siajul stoicilor – într-un suicid, tratat drept o împlinire prin moarte. Un roman întunecat, cu vinovaţi pierduţi în hăţişurile amoralităţii, cu fraţi incestuoşi şi sfinţi învinşi de moartea celor dragi, psalmodiind, în ciuda acesteia – din subteranele întunecatelor suferinţe –, voinţa de putere, voinţa de a crede într-o lume cariată, pierdută în valea unui declin fără sfârşit.

Un tur de forţă acest roman, acest poem epic al existenţei şi morţii, al credinţei şi viului, al trădării şi iubirii.
Un veritabil montagne russe, având ca supratemă relaţia maestru-ucenic şi revedincându-se explicit din ilustra tradiţie a marilor romancieri ai epocii de aur a literaturii ruse.

„[…] cititorul îndragostit de intrigă, de acţiune va urmări cu sufletul la gură haţişul epic propriu-zis – cel în care se urăşte, se iubeşte, se ucide, se moare, în care încap incestul, trădarea, fapta, în care se întâmplă lucruri de povestit mai departe, cu mâna la gură a uimire, a curiozitate „tramatică”. […] Vulturi de noapte este, şi prin cel de-al treilea şi penultim volum al său, un bildungsroman ambiţios, cu mari secvenţe excelente despre complicata relaţie maestru/discipol; despre nevoia de autonomie la fel de acută ca aceea de apartenenţă – tânărul fiind hărţuit deopotriva de chemări tulburi ale fiinţei sale neterminate şi de nevoia de a paşi pe urme sigure; despre arta ca modus vivendi, despre auroral şi crepuscular, despre muritudine şi cuvintele ei, despre legăturile de sânge şi de gând, mereu imponderabile. Pe fundalul unei intrigi strânse, palpitante, pe care cititorul o va putea descoperi cu încântarea iubitorului de povesti, marile jocuri ale Aurei Christi sunt, înca o dată, copleşitoare.”
(Irina Petraş)

Preț individual cumulat în librării: 290,30 lei;
Preț individual cumulat în librăria Ideea Europeană: 227,70 lei;
Preț Pachet promoțional: 198,00 lei.