Într-o „istorie culturală”, ceea ce vrea să însemne un continuum cultural, așa cum clasează Mircea Eliade spațiul și timpul ființei, adevărurile nu migrează și nu se supun conjuncturilor. În realitatea desfășurată prin Creație, prin marea Creație, fie că divinitatea s-a retras din ea, fie că a rămas doar neimplicată în desfășurarea ei, engrame ale sacralității se mențin nealterate, prezente pretutindeni în concretul înconjurător.
Între a le simți și a fi întru ele, pe de o parte, și a le refuza ori ignora, pe de alta, distanța se măsoară între trăirea sau netrăirea începutului, a permanenței acestui început ca sinteză a Unului cu totalitatea. De aici, „adevărul” că existența poate fi o inițiere continuă, cu tot ce presupune aceasta, finalizată în înțelegerea faptului că marea continuitate nu cunoaște fractura viață/ moarte și că formula arhetipală a erosului, ca împlinire a armoniei ființialului prin iubire, transgresează formele conjuncturalului, ca și pe cele ale finitudinii.
Finalul romanului Noaptea de Sânziene nu rezolvă, ci se propune ultimei dihotomii: Ființa este produsul Sacrului ori Sacrul este produsul Ființei?
(Mircea Braga)
Eurobservator –
Mircea Braga: Despre „codul cultural” al lecturii
Romanul din roman al Nopţii de Sânziene poate fi lecturat ca fuziune între exoteric şi esoteric, între autobiografie şi ficţiune, între realitate istorică şi realitate culturală, între sacru şi profan.
Preocuparea doamnei Liliana Danciu pe direcţia deconstrucţiei şi a reconstrucţiei creaţiei literare pe tiparul unei hermeneutici care îşi ataşează pluridisciplinaritatea – mai vizibil fiind, pe acest ultim plan, interesul acordat istoriei religiilor, disciplinelor oculte (de la cabală, pitagoreism şi orfism până la mai recentele modulări ale lui René Guenon sau Henri Corbin), filosofiei antice, psihanalizei, teoriei imaginarului şi teoriei simbolurilor – premerge laborioasei cercetări finalizate, acum, prin volumul Romanul din roman. Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade (pe care textul nostru îl prefaţează). Întinsa bibliografie parcursă anterior îşi făcuse efectul, sub aspectul informaţiei şi al abilităţii analitice, în comunicările prezentate la diferite sesiuni naţionale şi internaţionale, în studiile pe care le-a publicat, unul dintre acestea, consacrat erosului feminin în literatura română, fiind dezvoltat chiar la dimensiuni de volum (el se află încă în manuscris). Ceea ce s-a câştigat a fost nu atât de natura descoperirii unor teritorii de exercitare noi, ci de organizare şi sistematizare a materialului, de dislocare mai atentă şi de adâncime a resorturilor intime ale operei literare, de propunere şi argumentare a unor soluţii de relevare a sensurilor, uneori chiar la limita orizontului acestora. Vom recunoaşte, deci, că nota de originalitate a lucrării nu decurge doar din sistemul bine articulat al referinţelor, ci şi dintr-un exerciţiu intuitiv care – deşi, pe anumite secvenţe, susceptibil de discuţii – se aliniază empatic intenţiilor auctoriale (fiindcă, aşa cum vom arăta, Mircea Eliade nu a ezitat să le sublinieze). În speţă, cercetarea Lilianei Danciu evidenţiază un tip de receptare extinsă, funcţionând pe suportul unui cod de lectură aflat în atingere complexă cu mai dificila problematică a experienţei estetice. Autoarea evită, însă, abordarea teoretică a acesteia, optând pentru detalierea diagramei pe care alinierile textuale, jocurile simbolurilor, corespondenţele multiple etc. alimentează constant un epistem, o schemă a naturii şi a formelor experienţei estetice, vag diferenţiate de la autor la opera sa, dar operând ca o constrângere, cu intensitate variată, asupra lectorului şi asupra experienţei acestuia (efect al diferenţei de nivel).
https://goo.gl/JuDzWB