Nietzsche despre filologia clasică – iată un subiect cu adevărat palpitant, prilej de satisfacţii unice pentru amatorul de a urmări fascinantul spectacol al cunoașterii de sine. Căci acest subiect înseamnă, de fapt, Nietzsche despre el însuşi şi în acest sens pledează chiar propria sa mărturie – „Filologii sunt asemenea oameni care folosesc sentimentul apăsător pe care îl provoacă infirmitatea proprie omului modern pentru a câştiga cu el bani şi pâine. Îi cunosc, eu însumi sunt unul dintre ei” (Noi, filologii – fr. 170).
Mai precis, este vorba de o ipostază a personalității spirituale nietzscheene considerată din unghiul evoluţiei sale interne; dar, nu o ipostază oarecare, ci una esenţială, nu pentru simplul motiv că este cea dintâi, ci pentru că este cea mai profundă, cea care i-a marcat definitiv orizontul de cultură şi de gândire şi a lăsat o amprentă durabilă în desfăşurarea destinului personal al omului.
Vasile Muscă
Eurobservator –
Vasile Muscă: Nietzsche despre filologia clasică
Umanismul de tip filologic, ca unul din fenomenele cele mai caracteristice ale Renaşterii, evoluează conform logicii sale interne către o „castă” sau un „ordin” ce formează o elită intelectuală, care se va închide, în cele din urmă, în sine, alcătuind o mână de aleşi, ce îşi extrag puterile lor de viaţă nu din trăirea efectivă a prezentului dat, ci refugiindu-se din faţa acestuia în cunoaşterea dezinteresată a unui trecut mult îndepărtat, care nu mai poate fi reînviat cu nici un chip.
Prin demersurile sale teoretice, Nietzsche atinge o latură paradoxală a conştiinţei moderne a istoricităţii: trecerea relativului în absolut sau, astfel zis, absolutizarea relativului. Ştiinţele istorice au înregistrat progrese rapide, concretizate în remarcabile rezultate cât priveşte cunoaşterea trecutului, a lui ceea ce a fost, dar nu mai este. Omul se raportează în istorie la ceea ce a fost din punctul de vedere al lui este, adică din perspectiva unui prezent alunecos, mereu schimbător, totdeauna altul, ceea ce este de natură să provoace o relativizare extremă a perspectivei istorice. Şi, totuşi, mai rămâne atunci ceva absolut în istorie? Pentru Nietzsche a încerca un răspuns la această întrebare implică o dificultate greu de trecut. Răzvrătit contra creştinismului şi a lui Dumnezeu, el alungă orice absolut din gândire – Dumnezeu este mort, declară el profetic în Zarathustra, şi cu aceasta şi lumea care a crezut în acest Dumnezeu cade sub ameninţarea morţii. Se declanşează o criză a tuturor valorilor absolute, ce-şi aveau rădăcina lor ultimă în Dumnezeu, în lipsa cărora omul alunecă pe panta unui periculos şi distrugător relativism. Şi, totuşi, se conturează un absolut şi în planul istoriei prin materia istoriei ca atare – desacralizarea lui Dumnezeu absolut care se pierde în relativ înseamnă sacralizarea istoriei, divinizarea sa, prin împrejurarea că orice fapt istoric fiind strict individual, unic şi irepetabil, devine prin aceasta un absolut; el a fost odată şi nu va mai fi niciodată în exact aceeaşi formulă de existenţă. Această situaţie se sprijină şi pe structura proprie timpului istoric luat ca un soi de curgere uniliniară progresivă, în care nu există posibilitatea reversibilităţii. Pentru Nietzsche istoria, ca mediu de a fi propriu omului, prezintă o structură tensionată; ea constituia vasta scenă pe care se joacă drama condiţiei umane obligată să se zbată între polii opuşi ai Absolutului veşnic neschimbător şi al Relativului veşnic schimbător.
https://goo.gl/e4UZzB